din aceeaşi ură care privea din mama, într-o deschizătură a dealului
săpasem o groapă în care să pun tot ce o supără. simţeam
în fiecare dimineaţă cum împărţim ura ca pe-o pâine prea mare
iar ochii noştri de animal îmblânzeau acest obraz frumos
mă lăsa să aştept să crească bobocii florilor din frunzele
care ne mâncau grădina. pe ascuns, le retezam cu un zâmbet
de care oamenii fugeau, puneau mâna la ochi şi-şi străpungeau
trupurile ce mai păstrau un freamăt vegetal. osia simţurilor
ce se întăresc în noi vine din flori, îmi spunea o voce a mamei
dar eu cum să înţeleg graiul săpat pe faţa ei? atunci spuneam foarte rar
mamă, mi s-a părut chiar că uit să rostesc, mă rostogoleam prin
petalele moi, prin mirosul narcotic al clorofilei revărsate
chiar dacă mânia ei se îndrepta spre mine ca un semn blând

n-am ştiut de ce nu-mi vorbea când tăiam flori, nici de ce întorcea
ochii de fiecare dată când vedea semnul morţii lor pe trup
mi-a lăsat doar puterea ei de a înflori când nu te aştepţi
priveşti un loc sau un om care nu ţi-a spus niciodată nimic
şi din el cresc lujeri apoi pumnii misterioşi ai florilor