am tăcut şi gura mea respiră pământ
am tăcut şi numele tău pâlpâie în mine
ca un insectar de semne carnivore

din vremea când îţi mestecam sângele în nări
nu a mai rămas decât o raniţă de sunete
gâtuite
incendiate
purpurii

dar serile când mă aşteptai la marginea uşii
serile când ne rupeam umerii
într-un spasm aritmetic
când tu coborai în vinele mele ca o ciutură de oţel
serile acelea se întind peste lume
îndepărtate, îndepărtate – o,
ce cuvânt limpede şi damnat
ca o dragoste comună
de animale candrii şi erotice

am tăcut şi tu arzi lumânări mici
în altă încăpere
în alt ritm
în altă
vegetaţie