nimeni nu se pregăteşte pentru respirare ca tine

în absenţa ta, grămezi de Cumulus se sparg
şiroindu-şi umbrele peste triajul de gânduri tamponate, le spuneai geamuri dureroase,
căzute cu vuiet în pavilionul fără ostateci

între două aritmii, mi-ai prins în ziua aceea franjuri insolubili, iar aşteptarea a învăţat ticul veşniciei

eşarfele de sub piele - nişte apropouri silabisite, totdeauna prea lungi pentru orice adio,
prea subtile pentru o cateheză maritală,
se destramă într-un carou solitar

de-atunci, arunc sicriul în urma trenului
şi mă mint
şi mă bucur în ascuns: ultimul!