Mi-e dor

Mi-e dor de ADEVĂR,
Mi-e dor de iubire,
Mi-e dor de Cuvântul
Ce naşte frumos.
Mă rog Lui Iisus, s-aducă-mplinire
În inimi de oameni să vină ca Mire,
Un Domn şi-o credinţă-n Hristos.

Mi-e dor de apostoli,
De Biserica-n care,
Când Duhul cel sfânt
Lucra cu putere.
Schimbând din păcat, o lume în stare
S-arate cum Duhul produce schimbare
În inima celui ce cere.

Mi-e dor de-nceputuri,
De timpuri trecute,
Când sfinţii-n prigoană
Simţeau alinări.
Puţinii păstori hrăneau oi născute
Cu „pâine şi apă” ca „mană” căzute,
Prin focuri trecând ca-ncercări.

Mi-e dor să fiu ud
De ploaia târzie,
Să pot primul pas
Să-l fac prin botez.
Şi Duhul s-aşeze o împărăţie
În inima mea să-ţi pot slujii Ţie
Şi-n „eu” pe Hrist” să-l aşez.

Mi-e dor să-mplinească,
Un gând ce m-apasă,
Să pot fi-mpreună
În staulul Său.
Cu sfinţi ce-ţi slujesc, în marea Ta casă,
Cu toţi laolaltă iau cina la masă,
Slăvind pe Hristos, Dumnezeu.

Mi-e dor de-mpliniri,
De drumuri de piatră,
S-au praful sub talpă
Simţind puful lui.
Şi gura să strige, trezind lumea moartă
Să ştie că iadul rămâne-a lor faptă
În timpul ce-atârnă de-un cui.

Mi-e dor de nesomn,
De foame şi sete.
De gustul plăcut
Numit biruinţă.
Căci viaţa-n prigoană, în grupuri şi cete,
Aduce treziri şi iubiri mai concrete,
Şi-atunci voi cunoaşte credinţă.

Mi-e dor să cunosc,
Poporul în care,
În timpul prezent
E parcă ascuns…
Sunt multe biserici şi nu sunt în stare,
S-arate lumină şi gustul de sare
Când i-aud sau îi văd; dau în plâns.

Căci mulţi doar vorbesc,
Vorbesc fără fapte,
Şi-şi apără dogma
Ca fiind din Cuvânt.
Rămas-au copiii, hrăniţi doar cu lapte,
Ca oi rătăcite şi blânde în noapte,
Departe de-a fi exemplul de sfânt.

De-acea mi-e dor
De prezenţa divină,
De Duhul ce creşte
Şi roade să-mi dea.
Căci mor în dorinţa, de-a lua marea cină,
Şi-mi simt neputinţa ce-mi poartă de vină,
Dar voi găsi oare Biserică Ta?
… mi-e dor, mi-e dor!