la zidul plângerii am pus o piatră rotunjită de ape îndelung trecătoare
din piatra aceea spre primăvară a încolţit
luna rotundă a distanţelor noastre

am lăsat în urmă bărbaţi zvelţi cu tâmple albind depărtări
lupi de stepă în vânătoare aprigă
mereu am privit uluiţi spre nepământeana noastră naştere
din cercuri roşii am aprins lumini de veghe în praful nopţilor

câte imperii am preschimbat în cenuşă
câte cuvinte ne-au murit în somn
lanuri întregi de floare-soarelui şi de maci am secerat cu ochii noştri
prea tineri odată

vocile noastre nu au strigat şi nu au rodit la timp potrivit
rănile s-au închis în tăcere
vulturii s-au săturat cu inimile noastre sfârtecate de neputinţă
am încărunţit aşteptări cu lanţuri de aur
purtate în marşuri forţate spre teritorii străine

uriaşelor porţi închise le-am fost tandră mirare
şi orbilor ochi lumină

apoi înspre soare am privit goi sterpi şi fără de semne
cântecul nostru s-a revărsat în afară şi ne-a ucis
în cele din urmă