De aici până acolo nu e decât totul;
Totul în jurul meu… nu e decât nimic în jurul tău,
cu toate că nimicul tău e totul pentru mine…
Şi uite-aşa, totul meu, e nimic pe lângă nimicul tău, adevaratul tot al meu…

De la tot până la nimic, nu e decât o bătaie de inimă.
Bătaia mea de inimă, să fie oare nimicul totului tău?
Să fie oare totul meu nimicit? Să fie totuşi nimic mai mult
decât tot pentru mine şi nimic pentru nimicul tău?
Nu se poate. Nimic e negativ. Şi negativ cu negativ, dă plus.
E minus, totuşi.

De la o bătaie de inimă până la amintire, nu e decât o sfâşiere;
Un ac de seringă impotent ce perforează minuţios amintirea
încercând să facă găuri cât mai apropiate,
care să ducă în cele din urmă la una mai mare, la nimic.
Dar nu se poate. O sfâşiere nu se obţine cu una, cu două…găuri.
Acul e impotent, spuneam.
Şi nu face decât să apese amintirea, să o învie, şi aşa obţine sfâşierea.
Atât poate şi el…

De la o sfâşiere până la resemnare nu e decât o ploaie;
Toate se spală cu o ploaie… toate mai puţin amintirea.
Nu poate fi decât înceţoşată, de picuri nocivi care încearcă să o stingă, să o spele. Resemnarea e pentru oameni goi, care nu işi permit sfâşieri.
Ele păstrează vie amintirea. Sfâşierile.
Ploaia nu ar fi cu nimic mai bună decât un ac impotent… E totuşi mai bună.
Ea nu insistă. Vine doar din când în când…
Ştie ea când e cazul…

De la o ploaie până la o lacrimă nu e decât un zâmbet.
Un zâmbet luminat şi fără temeri. Fara menajamente,
pentru că numai aşa poate transforma o ploaie într-un picur, o lacrimă.
Mai bine o lacrimă, ce-şi face loc cu greu, cu un ultim efort
înainte să cunoască seceta, pe lângă umbrele obrazului,
strivită de realul cunocut, căutând să ajungă pe buze,
să-şi poată îndeplinii misiunea înainte să fie din nou
una cu ploaia, de care s-a temut, înainte să devină cu-adevărat,
o lacrimă martir.
Îşi face datoria, şi apoi se contopeşte cu zâmbetul,
ca un gest diplomatic între două mari puteri.

De la un zâmbet până la ironie, nu e decât un gest…
Nu trebuie să fie cine-ştie-ce gest.
Unul mic, aproape neînsemnat, dar sufiecient de important
încât să aducă odată cu el, o lacrimă in tabăra opusă.
Şi uite-aşa, tot ce am clădit,
prin nimicuri, sfâşieri, ploi, şi o lacrimă hazardată,
se poate dărâma.
Şi atunci nu ştiu care să fie gestul potrivit.
Ar fi ciudat totuşi să o ţin într-un zâmbet,
pentru că un zambet înlemnit, nu e cu nimic mai bun
decât un “du-te-n mă’ta!”.
Aşa că mă decid, să nu mai zâmbesc. Dar când să mă opresc?
Păcat că nimeni nu te învaţă lucrurile astea.
Le înveţi pe propria piele. Că aşa-ţi trebuie… aşa devii şi tu o lacrimă;
din ce în ce mai curat şi mai puternic, ca să nu amintesc de curaj…
lucrurile astea se traiesc nu se invaţă, şoptea ironic cineva…
am încetat să mai zâmbesc…
se pare că momentul era în sfârşit potrivit.

De la un gest până la plăsmuire nu e decât iubire
Şi nimic mai mult. E cam impropriu să amintesc nimicul
în contextul plăsmuirii. Plăsmuirea e totul cuiva.
Nimicul nu are ce căuta aici. Nu e nimic ce ar putea însemna nimic.
Am omorât uite-aşa nimicul, printr-o dublă negaţie. A rămas totul.
De la un gest până la plăsmuire, nu e decat iubire şi …mai mult…
Nu mă mai justific. Măcar a dispărut nimicul.
Scuze.

De la iubire până la nimic, nu e decât totul…
(…)

27 septembrie 2006