vorbeşte lumea.
din rădăcini, anii se prindeau necontenit
în junghiuri.
coastele curbate desenau arcade
peste corpul uşor
umbrit

viaţa, până la urmă,
e zaţul lăsat la vatra amărăciunii,
arcul de cerc al durerii,
neostoitul joc, trăire în contra
punct

din când în când,
dintr-o greşeală cuprinsă între 2 paşi,
se mai răstornă ceaşca, să cred
că, înspre mine, s-a dezlegat
norocul

orizontul se diluează
monocrom

fără tăgadă, năuc,
în inima mea ca un armistiţiu,
Cristos îmbătrânea