Tot la trei sâmbete,
Mara lui Neculãieº
îºi îmbãia fetele,
tustrele,
în covata mare, de lemn,
dupã ce,
mai înainte, turna
douã ceaune
de apã fierbinte
ºi, apoi, o potrivea,
cu rece -
cel mult o cãldare.

Vara era tare îndemânos:
trebuia doar sã chiteascã
un loc însorit din ogradã
ºi, cumva, nu tocmai
în bãtaia privirilor
celor care trec pe drum
(or, asta era lucru greu,
cã pe post de gard
erau numa` niºte bâldii
agãþate-n sârmã,
darã ºi acelea,
tot la fel de dese,
ca dinþii de babã).

De bunã seamã,
le spãla pe câteºtrei
în aceeaºi apã.
Cea micã intra prima,
apoi cea mare,
iar, la urmã, mijlocia.
Pe toate le purta Mara
cu pãrul lung,
care bãtea în gãlbiu,
ca grâul din lan
la vremea secerii.
Se sãpuneau una pe alta
(ce se mai gâdila Verginica!)
cu fãrmãturi de sopon
fãcut în casã,
din grãsimea porcului
tãiat la Crãciun
ºi altele care nu se mâncau
de la rãposatul râmãtor,
topite cu sodã causticã,
în care se strecura
ºi-o mânã, douã,
de stânjenel
ºi floare de salcâm,
ºtii,
ca sã miroase frumos.

La clãtit,
era bunã apa de ploaie,
strânsã în cazanul ruginit
ce-ºi fãcea veacul
sub streºinã,
dar ºi cea din leºie,
fãcutã în oala smãlþuitã, verde,
iar la împletitul cozilor,
din când în când,
Mara înmuia în gaz de lampã
greblarul
– ei, ºi acesta
era unul special (de lãut),
din os,
fãcut de þiganii pieptãnari,
mai mult pãtrat decât lunguieþ,
ºi cu dinþi pe amândouã pãrþi:
una crestatã rar,
iar pe cealaltã
abia zãreai rosturile –
ºi descâlcitul
devenea floare la ureche,
nu ca la altele.

***
Astãzi
nu mai încãlzeºte pe nimeni
paradirea, pe de-a-ntregul,
a gardului, la Mara,
ºi dãrâmarea porþii:
pânã ºi cea micã,
dintre fete,
a devenit bunicã.