Teoretic e simplu,
însă, practic,
s-o recunoaştem,
nu-i deloc comod
să ne angajăm în discuţii
cu morţii,
fie şi, doar aşa,
de complezenţă ...

Lucrurile se complică
atunci când abordăm
chestiuni de fond,
mai ales cu părinţii;
nu vă spun
cum e să fii mai mare
decât ăi bătrâni.
Îţi vine să zici:
tată, ascultă-mă,
eu am mai multă experienţă
(când te-ai dus,
erai mai tânăr, o-ho, cu cât,
decât sunt eu acuma,
dar el îţi răspunde
- ai pe p...zda mă-ti),
lucrurile stau aşa şi pe dincolo!
În fine, neglijăm că experienţa
nu încetează
odată cu moartea ...

Bunăoară, al lui Grumeza,
Roşca (învăţătoru`),
nu face doi bani
în faţa lui tat-su
(mort de când hău,
că l-au şi dezgropat)
când mi ţi-l ia noaptea – în vis
(da` parcă ar fi de adevăratelea) –
la ture:
că e putred gardu`
în partea delavale,
şura e-ntr-o rână,
pe deasupra plouă,
iar casa refăcută
ţine iarna frig,
dată cu ciment, pe-afară
(mai cald ar fi ţinut hleiul).

Apoi, nici cu pământul acela,
dinspre frate-su, Anton,
ce-i în judecată
cu Ion Gafiţă,
treaba nu-i prea clară,
că doar i se putea da ceva
(că era ce)
la avocat, ori procuror,
sau ce-o fi şi acela
care le încurcă
pe la Tribunal,
numai să să se termine odată
cu procesu`,
că, iaca, râde lumea ...

Ia să vorbeşti tu, cu ei,
îi mai spune,
poate-i suficient
un simplu telefon,
că ştii cum să pui problema,
na, ca între intelectuali ...