Nu stiu de ce, pe cât m-afund în viata
mã simt atras de fleacuri omenesti,
si-mi place-n anotimpul de vacanta
sã-ntirzii, sã ramin în Bucuresti.

De el ne-am saturat, dar el ne place,
el e un prag lovit sã vezi alt prag,
si-acum, când sint satul de locul zilnic
mã simt golit si-mi e deodata drag.

Pe piatra lui am tot batut cadenta
si-am s-o mai bat atât cât voi trai,
spre un Olimp ascuns pe orice strada
în cautarea marii poezii.

Aici m-au sufocat cu dulce teii
si au trecut aiurea anii mei
aici copiii mi-au venit la viata
si am nãscut si-am ingropat idei.

La Bucuresti, copilaria toata,
visam s-ajung sã pot si eu vedea
celebrii ciini ce au covrigi în coada
si sã-ntilnesc si eu pe mama mea.

Eu vara as iubi-o pe orbeste,
dar simt ca toamna-i anotimpul meu,
când frunze si lumini pe bulevarde
mai dau halou parerilor de rãu.

Când pe terase se mai bea o bere
si oamenii romante triste vor,
si-n curti se face vin din must de struguri
si toti bucurestenii au umor.

L-am parasit destul, ca azi sã-l caut
si sã-l gasesc intodeauna treaz,
nu este el cel mai frumos din lume,
dar cel mai drag ne e în orice caz.

Mã pregatesc sã fug din nou în tara
si sã cistig aripi dumnezeiesti,
sã pot gusta melancolia toamnei
în fiecare colt de Bucuresti.