Noaptea, într-un oraş uitat de serafimi şi de El Însuşi,
zvârcolindu-mă pe cearşaful ud, îmi înghit de fiecare
dată saliva, pentru a nu mi se scurge, în somn, pe buze
şi doar la auzul cronicilor astronomului (din difuzor)
despre explozia recentă a unei Super Nova mă gândesc
la găurile negre de pe spinările trecătorilor în noapte.

Mâinile mele tremură în ritmul alfabetului Morse.
Ele spun un fel de “tu eşti departe, după mări şi
ţări a căror sfârşit şi graniţă…”

Eu mă scol şi pe drumurile încovoiate, mângâi
crăpăturile de pe asfalt, ca ridurile de pe palma ta,
încercând să-ţi ghicesc soarta din lumea cealaltă.

Tot ce mi-a rămas - nişte amprente
de ale tale pe frunte.