Abia atunci te-am iubit. Când într-o seară,
mama mi-a arătat blocurile
aneleului. Căscam gura la clădirile noi -

locuite de tineri, mulţi tineri -
mi-a zis când tocmai ieşeam din cartierul Brâncuşi
ca să intrăm în Drumul Taberei
unde am recunoscut
muşcatele din geamul mamei. Aţi avut şi voi
un cartier al tinereţii, i-am spus,
dar eram deja cu gândul

la Biserica Armenească, la şantierul de vizavi,
la tinereţea mea cu îngeri
în pervazul ferestrei.

De ce-or fi poeţii trişti, m-a întrebat deodată mama.
Taică-tău şi-a trăit vagabonţia cu zâmbetul
pe buze. O femeie, o sută de femei,
mai multe femei decât perechi
de nădragi.

Dacă poeţii sunt trişti de ceva, i-am răspuns,
atunci sunt trişti din cauza tatei.

În timp ce mă asculta, mama
îşi căuta cu gâtul întins tinereţea
în ferestrele aurii.

Abia atunci te-am iubit.
Când nu mi-am recunoscut
strada pe care mă născusem.