Dragă Blanche, îţi scriu din interiorul unui vierme
gigantic. Toţi se simt oarecum anxioşi, bătăile ritmice
ale roţilor amplifică senzaţia. Viermele e din metal.
Altă materie nu m-ar face să mă simt în siguranţă. Carnea
e straşnică. Apropo, îţi mai aduci aminte de mîinile moi ale mamei, de mirosul ei cald? Straniu,dar de cînd a murit
noi niciodată n-am vorbit despre ea. Unica şansă
de a o mai vedea e "Surprize Surprize". ha ha Mi-i dor
de tine. pa

Iarăşi eu - Egenne. La staţia Ruginoasa au intrat 15 copii
şi o femeie nevrotică - probabil un grup de şcolari. Vecinul
meu tăcut şi-a gasit o ocupaţie: prinde soarele cu lama
cuţitului şi face iepuraşi pe pereţi. E ceva hipnotizant în
asta.

Dialog în vagon:
"Îmi pare rău, dar trenul va face un ocol de vreo 300 km."
"Şi eu domnule conducător cîndva visam să devin geolog, să
cercetez mişcarea plăcilor, dar înţelegeţi? regimul... etc."
"Linia directă e în reparaţie, acum vom merge pe o cale
veche, uitată."
"Şi ce dacă sub pămînt există o altă lume? vietăţi, fiinţe.
Ştiţi? ca la Jule Verne?"
"Trenul va întîrzia maximum cu şase ore."

Lîngă trapă am întîlnit pe un cineva, un aproape nimeni,
care s-a numit Nemo. Ochii lui transparenţi mă făceau să
cred că el nici nu există. Spune că mulţi ani în urmă
a plecat din satul său şi s-a rătăcit. România constitue
o plasă de căi ferate care se împleteşte continuu, d-aia
nu poate să ajungă în Nicăireni. După atîtea aşteptări e
convins că anume această cale îl va duce în Nicăireni.
Îndeobşte, lumea s-a îmbolnăvit de mîndrie şi cruzime...
Cea mai tare fază e că în Nicăireni Timpul s-a transformat
într-o vită. Locuitorii au ucis-o apoi au mumificat-o.
De atunci nimeni, niciodată nu moare.

Ceaţa s-a lăsat brusc. Trenul necontenit sapă un tunel prin
ea. Copiii dorm împrăştiaţi pe scaune. Celui cu faţa de
înger îi curge saliva. Nemo din cînd în cînd se uită la
mine şi rînjeşte. E ceva obsesiv şi atrăgător în ochii lui
ca în lama cuţitului vecinului meu tăcut. Nemo face gesturi
bruşte de parcă ar vrea să-mi spună ceva, dar ezită,
priveşte neliniştit spre feresatră. Îndată mă ia de mînă,
spune să merg neapărat cu el, dar pentru asta trebuie urgent
de rezolvat nişte chestii cu privire la nemurire.
.

Înăbuşeală. Copiii stau neclintiţi cu ochii deschişi. Cel cu
faţa de înger seamănă a mort. Imaginea mamei îmi taie
creierul. Viermele sapă, sapă, sapă. Întîmplător, cuţitul
vecinului a ajuns în mîna mea dreaptă. Am observat ceva
straniu: inima mea bate sincronic cu bătăile roţilor.
E deajuns să-mi opresc inima şi toţi vor fi liberi, vor ieşi
din metal. Imaginează-ţi: seara, din toate părţile ceaţa.
Nemo cu a lui nemurire şi faţa plină de riduri ca o
întipărire a căilor ferate pe hartă. Nu pot rezista durerii,
cînd mă gîndesc cît el este de singur.