liziera unei păduri în flăcări
un drum desfundat lutul cleios şi adânc
căruţele înaintând greu
văd totul ca intr-o fotografie veche
amintirea se pierde spre margini
într-un abur alb curat uşor
ca un început de lume
căinii aleargă nervoşi
lătratul lor ascuţit
taie ceaţa ca nişte cuţite păgâne
în pântecul căruţelor
corăbii leganându-se pe o mare
ce nu sărută ţărmuri
femeile îşi impletesc amintirile
în trei în şase în douăsprezece
la sânii lor copiii sorb depărtările
în urma lor paşii mei
lăsând semne mărunte abia perceptibile
în pământul moale lipicios al vieţii
sufletul meu sfâşiat de cântecul straniu al mamei
şi iubirea pentru micuţa saxonă
cu care m-am jucat toată vara
o văd plângând şi alergând dupä noi
plâng si eu tata imi pune in mâna hăţurile
şi nu ma lasă să mă uit înapoi
el nu avea de unde să ştie
că în vara aceea am vorbit
pentru prima şi ultima oară
o limbă îngerească