cuvintele acestea nu au acoperiş ferestre grădini suspendate
au doar pânze de paianjeni şi lumini stinse de cu seară
uneori trec în grabă pe aici trenuri de noapte
alteori se deschide o uşă cât să intre un alt anotimp de catifea sau brocart auriu

cuvintele acestea au străzi înguste şi după-amieze de fum
ele ni se aşează pe umeri coborându-ne în pământuri cu nesupusă răbdare
nu suntem noi cei aleşi să poarte pe tavă capul retezat al însingurării
prea multe voci înălţând catedrale disecând sentimente

la marginea oraşului ne ridicăm cetăţile
aprindem un soare alb şi incert acestor ape suav muribunde
iată dinspre coline o altă iarnă tăcut ne răsfiră târziul

să rostim deci cuvinte să coborâm în gesturi cu tandreţe
printre fiii oamenilor vom găsi în cele din urmă un loc la masă
pasul nostru va trece peste zăpezi purtându-ne către casele lor
ne vom bucura ochiul şi inima cu fructul rodit peste noapte

cum vremuieşte gândul peste icoane aurindu-le
tot astfel cuvintele acestea
chip al nostru de lut
imperfect