bărbatul acela cu ochii negri
obişnuia să-şi lase bicicleta
rezemată de gardul cimitirului
îşi facea cruce cu gesturi largi
chema din taina nopţii liliecii

păşea încet printre cei morţi
ascunzându-şi chipul de lună
pe drumul către cireş ocolea
crucea aceea albă neobişnuit de rece
de care mă feream în copilărie
crezând că-i o mamă vitregă

poate i se făcea poftă de cireşe
viaţa scuipându-i sâmburii dragi în adânc
uneori se oprea îşi acoperea faţa
cu mâinile frământa pământul murmura
cuvinte într-o limbă necunoscută

bărbatul acela cu ochii negri
de la o vreme nu a mai venit poate
că am crescut şi mi s-a făcut frică
de moarte uneori privesc peste gard
îmi ţin dorinţele la piept aştept
să aud un scârţâit de bicicletă