ce mai poţi spune când e linişte când merele pe care
le mănânci ajung într-un loc care te face să
laşi în urmă pe marginea trotuarelor
crengi şi rădăcini de care se-mpiedică
maşinile de tuns iarba

nu sunt în stare să ud plantele
să stau de vorbă cu ele ştergând
pervazul cu coatele flanelei
să mănânc un măr din care nu se vede livada
apoi seminţele migdalate pe linia vieţii
şir irosit

e privirea printre copaci mai liniştitoare decât solstiţiul de
vară
departe se aud paşi împiedicându-se
un zgomot surd împletit de croşetă
pe mirosul delicat
pleoapa închisă tresare ca la apropierea cuiva drag
mai muşti de lângă codiţa parfumată
simţi alunecarea
în liniştea din tine
toate merele se întâlnesc undeva în noi
şi ne rod până ne încrudează
până când devenim simple maşini de tuns iarbă