măcar dacă ţi-aş fi ţinut minte vocea de seară sau cea de dimineaţă măcar
nimic dragul meu nu a rămas pe aici
acum dinspre acest aproape târziu las mâna mea albă şi rece să-ţi scrie
despre ţări oraşe ape şi munţi
despre oamenii călătorindu-şi suav şi desigur iremediabil tristeţea
nu în ultimul rând despre elian şi bufonii ei aurii
lasă-mă să te privesc din tabloul pictat de tine
oricum
prin atelierul tău de pictor parizian şi aproape bătrân doar umbrele se mai preling pe pereţi
uneori când deschizi fereastra porumbei voiajori îţi aduc veşti despre mine
inutil dragul meu inutil
acum joc şotron şi mă privesc în vitrinele altor oameni zâmbind argintiu
îmi înşir mărgelele de sticlă pe podea
eşti de departe cea mai colorată dintre ele
deocamdată

(dacă uneori mă ascund printre cuvinte şi tac este pentru că am o pălărie violet
de fiecare dată când mi-o pun pe cap şi ies în oraş devin transparentă
atunci porumbeii se aşează pe umărul meu
şi mă gândesc la mine ca la statuia prinţului fericit)

nu mai e nimic de spus decât că oamenii mă iubesc încă
asta însemnă că poţi deschide fereastra
aceeaşi lumină ne va muri într-o zi violet