ca de o ultimă moarte mă despart de cămaşa aceasta
ce de stele mai cad iubito cum sar nasturii de la vestonul tău de femeie frumos îmbrăcată cu vinerea mea
chiar aşa mi-am zis cad stele şi iată cum la fiecare haină pe care o poartă femeile în loc de nasturi mâinile noastre desfac rând pe rând distanţe strălucitoare

aş îmbrăca un copil cu dragostea noastră şi l-aş numi dacă şi tu vrei Anariato aş putea muri cu adevărat fiindcă nu este loc de doi ci numai de cel ce se naşte

acum o să pleci pe jumătate ca să pot să rămân
prin lunea gutuilor Dumnezeu trece cu o candelă în mână şi el are veston alb argintiu şi el se dezbracă uneori iubito şi lui i se face dor

peste câteva ore o pasere se va prăbuşi
o să mor în locul ei ca nu cumva lumea să spună într-o zi că doar fântânile cu peşti pot deveni rotitoare că oraşul tău a avut clopotar şi că numai noaptea iepurelui a rămas de aflat

m-ai învăţat să iubesc
o să te învăţ să mă uiţi



Timişoara
3 noiembrie dimineaţa