Se ţes pe chipui-i crini şi violete,
Stau ochii-i pironiţi spre slava clară;
Se-ntoarse soarele din drum şi stete
Cu milă s-o privească pe fecioară.
Ea mâna sloi eroului i-o dete,
Cum graiul ei trăgea să moară,
În semn de pace, Moartă, parcă doarme
Cea neîntrecută-n farmec şi în arme.

Tancred, văzându-i sufletul gingaş
Zburând, îşi pierde strânsa-n piept putere.
De sine stăpânirea de ostaş
I-i frântă de năprasnică durere
Ce-n inimă-adunată,-n strâmt sălaş,
Pe chip şi-n simţuri vălul morţii cere.
Livid şi mut, de stană lac şi sânge,
Priveliştea sfârşitului răsfrânge.