vineri mama se străduia să caţere luna
din pântecul ei pe pereţi trebuie
să se fi rostogolit roţile silabelor
încoace şi încolo ca nişte butoaie pline
într-o căruţă pornită cu treburi pe dealuri

era undeva o pădure de fagi îmi spunea
în şoaptă poveşti înainte să se facă lumină
îşi răstignea frunzele în geamurile casei
mă ademenea ruginiu chemându-mi
strigătul neştiutor peste prag

sub pernă zilele se înghesuiau una într-alta
îşi înmugureau drumuri spre sud dădeau
drumul la câini vegheau să nu plece
rândunelele înainte de vreme cand plecau
îşi astupau spărturile din piept cu hârtii

soarele îşi culca obrazul pe umărul casei
îmi surâdea dintr-un colţ de oglindă pleca
desenându-mi sub pleoape valurile sparte
sub talpa lui noiembrie ca o corabie
grea ascunsă în propria-i umbra

eu nu vedeam cum cădea seara ca o ninsoare
printre cuiburi de păsări ascultam doar
izvoarele laptelui cum îmi aleg trupul
mi-l spală mi-l înfăşoară în bluzele vechi
ale timpului purtate la câmp toată ziua

vineri mama îşi dormea somn întreg între perne
răspundea la întrebări lăsând durerea să-i decupeze
în trup fluturi de purpură eu scânceam
mi-era foame de carnea tuturor cuvintelor
ce ma răsturnaseră în lume