Zilele astea am să-ţi vorbesc într-o limbă pe care n-o ştii
Să te uiţi la cuvintele mele ca printre cioburile unui geam spart de o minge în joacă
La momentele care nu se suprapun

Ciudat cât de bine mă îmbracă descrierile altcuiva
Era ca prima zăpadă
Era ca prima zăpadă pe care fuge un iepure alb
Era ca prima zăpadă pe care fuge un iepure muşcat de o coapsă până la osul alb

E ca o dimineaţă nici caldă, nici rece, cu nori,
din ultima duminică a lui octombrie
când ceasurile s-au dat înapoi

dar nu îndeajuns
trebuia să ne întoarcem în secolul cincisprezece
când după ce ne-am crezut gata morţi după amar de vreme şi drum
ne-am lovit de un pământ
despre care nu ştiam că trebuie cucerit -
oricum atunci era noapte, când am dormit împreună
noi - „eu” şi „ea” - şi terra incognita

albastru şi negru, verde sau cafeniu –
toate hărţile din ochii unui călător fără ţintă arată la fel,
aparent descifrabil şi inteligibil

inversăm rolurile
- te regăsesc în catedrală
La fel ca mulţi alţii, urci treptele din turn şi vezi lumea de sus
În trecere
Chiar dacă nu ştie, ar putea să rămână
Şi să traducă imaginile în singurul sens – din lumea lui „a fost” şi „era”

Uşile şi ferestrele şi timpul meu nu se închid şi nu se opresc noaptea
Înăuntru totul curge continuu
Într-un indefinit spaţiu dintre „tu” şi „eu”
- Nu vreau să ştiu geometrie, nu vreau să calculez – nu vreau distanţe între A şi B.