elian se pregătea de încă o plecare
se desfăceau apele prin ceruri târzii era linişte
nu îi mai era teamă ochiul celui dinspre naştere veghea
cu adevărat iubise ea soarele în agonie furişandu-şi pasul
cu adevărat zâmbetul ei mângâietor printre săbii şi magi printre nisipoase casteluri
cavalerii erau departe călcând în copitele cailor pietre albind aşteptări domoale

purtase la baluri discrete rochii de toamnă catifeluri brocarturi
conduri matlasaţi aduşi din Orient pe perne moi de barzi tremurători
pe sub candelabre aurii îşi trecuse pasul către dimineţile altora călătorind

elian se pregătea de plecare
din fir aspru de cânepă depărtarea îi ţesea
covor de pus înainte de aşternut peste înserări cenuşii

străluceau ochii celor neiubiţi prin genunile nopţii
se ardeau ierburi de leac şi tămâie
porţile cetăţii s-ar fi dorit închise
dar elian se pregătea de plecare
în apa neagră a însingurării chipul ei
argintiu tremurător şi oarecum imperfect

înfloreau tamarinii şi era linişte