Când surâzi păunii clipesc,
cu braţele pline de noapte atingi
cuvântul zburătăcit între noi
şi legăni nedospirea clipei în cânt,
ştii doar să fugi atât de perfect în lacrimă.

În mâna ta dreaptă şi-au făcut cuib
rândunele, dar tu deretici mai departe
văzduhul îngenuncheat, şi fără să uiţi
să prinzi cu lasoul iepurele de foc,
împământeneşti nesomnul în rugă.

Striveşti între palme clarobscurul
şi-i porţi mireasma în azilul ambulant
în care prima zăpadă înghesuie jivine inocente,
cu fiecare mătănie scoţi din dărâmăturile lumii
irisul înierbit al iubirii.