uneori uit să mă mai gândesc la tine
uneori mă cuprinde îndoiala
ies atunci în oraş
acolo un bărbat încă tânăr îmi tot vorbeşte despre dragostea lui pentru mine
mă uit la ochii lui mici sclipind uşor lasciv
la barba şi la părul lui aproape albe
nu prea înţeleg eu despre ce este vorba în povestea lui
dar îi zâmbesc feminin şi îndepărtat
atunci el se crede iubit
râde în cascade până la cer
sare aiurit din coperta romanului roz
eu scot doi iepuri şi un porumbel din joben
el îmi promite flori maşinuţe de jucărie şi ii de borangic adevărat
când tac şi îmi aduc aminte de tine
el mă crede plictisită dar îndeajuns de frumoasă

de ce îţi plac ţie pajii mă întreabă prietenii mei
lasă omul în pace el te iubeşte
nu mai râde ca proasta

eu mă gândesc la pantofii mei aurii
cum i-aş purta pe înserat
de mână cu el prin Cişmigiu
la rochia mea de septembrie pe care trebuie să o duc la croitor
la prăjituri cu ciocolată şi la toţi bărbaţii ca el
care m-au tot iubit
n-am să înţeleg niciodată
cum de n-au observat
am un ochi uşor mai mic decât celălalt
am nasul prea în vânt
îmi spun elian şi cânt fals
îmi arunc la gunoi poeziile bune
le iubesc pe cele proaste şi neajutorate
când nu se aşteaptă încep să tac fără rost şi fără prihană
întotdeauna îi părăsesc atunci când se cred gata iubiţi
cred că sunt singurul om de pe pământ
îmi schimb prea uşor expresia feţei
asta numai pentru a le vedea mirarea îngrijorarea
şi pentru a nu uita vremea când eram o actriţă aproape ratată

când mă gândesc la tine tac
şi aştept să fiu iubită pentru toate zilele acestea fără de tine

prietenii mei îmi spun că sunt pentru totdeauna pierdută
pentru totdeauna femeie