"Eu vorbesc cu tata deseori
în zilele cu luna plină şi în nopţile
cu roş soarele în apus.
Stăteam pe marginea gropii
şi ne îndemnam să bem din vin până nu se acreşte,
că oţeteşte şi nu vroiam să-l aruncăm.
Eu plâng mereu. Tata nu a plâns
decât odată, atunci când a lovit-o pe mama,
la nervi...
a izbucnit în plâns iar mama s-a speriat.
Credea că i s-a facut rău şi
a dat fuga la bucătarie să-i aducă zahăr
şi puţină lămâie...
A hohotit când a vazut ce face pentru el,
ea i-a zâmbit drăgăstos,
l-a sărutat, l-a facut să inţeleagă că
nu se intâmplase nimic,
că era totul bine...
Apoi a adormit...se mai trezea
din când în când
ofta...şi iar adormea..
Mama l-a luat în braţe, şi l-a liniştit
cu căldura pielii ei rozulie
care se vedea prin rochiţa de noapte...
apoi s-au iubit...
Dimineaţa s-a trezit. Mama.
Tata nu era, credea că plecase
la serviciu.
Plecase, dar nu la serviciu
ci pe lumea ailaltă. În rai.
Mama l-a găsit în faţa băii..culcat...
pe o parte. Zâmbea cu duiosie. Cred că se uita
la mama, la o imagine cu ea,
aceea care îi rămăsese pe retina...
avea buzele ţuguiate de parca ar fi vrut
să îi dea ultimul sărut...Eeehehe... aşa era Tata.
Când o să-l mai văd o sa-i spun
că v-am spus şi vouă...
sigur nu o să se supere.