întreagă e umbra acelor vremuri când
printre albe pietre de mare
trecea elian
ochii ei străluceau în aburul nopţii
oraşul pustiit cu clinchet suav i se pierdea între gene
la umbra palmierilor departe de păstorii adormiţi
cântecul de lună şi aur al celui uitat

apunea vara pe sub ceruri singuratice
elian îşi ridica mâinile înspre soare
din mâinile ei se făcea noapte şi zeii se năşteau somnoroşi
erau vremuri târzii ce se şopteau în piaţa publică
ceţuri grele coborau în perdea albăstruie
în inima rece a pământului Dumnezeu picta icoane

înfloreau îngeri pe lujeri uscaţi
elian îşi acoperea faţa şi râdea
dimineaţa dădea de mîncare la păsări
albatrosul baudelaire corbul poe privighetoarea jimenez
apoi trupul ei se făcea praf arămiu pe săbiile cavalerilor în aşteptare

era sabatul lui elian