Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,
Noi n-am avut alt soare decît Umilinţa;
Dar pînă cînd, înger vagabond, pînă cînd
Trupul acesta gol şi flămînd?

Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin păduri la marginea oraşelor-
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni...
Cu fiecare îndărătnicie murim
Şi rana mîinilor caută pîinea aruncată.

Marii judecători ne-au închis
Stăruind în ceaţa legilor lor;
Pe frunţile noastre galbene au scris:
"Vagabonzi, hoţi, nebuni. Lepădaţii noroadelor.
Casa lor e temniţa. Puneţi lacăte bune fiarelor."

Odată-poate cu înfriguratele zori vom sîngera
Şi spînzurătorile ne vor ridica la cer.
Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Într-o zi vom avea şi noi sărbătoare-
Vom avea pîine, pîine
Şi-un kilogram de izmă pe masă.