Mariei


Obrajii au cunoscut macul de câmp,
Petalele lui plecau la adierea zefirului,
Frăgezimea dimineţilor de primăvară
Când doare tristeţa melancolicelor poticneli de caterincă
Badijonând străzile
În preajma paşilor din copilărie
Şi de totdeauna.
Ferestrele deschise larg:
Ea roboteşte fără de răgaz.
(De ce nu sună clopoţelul pentru recreaţie?)

Copila galeşă a murit de mult:
Încă purta matricolul la pelerină
Şi cugetul nu mai voia să fie vadul
Prin care se trece suflecat doar peste glezne.
Privirea dezmiardă caietul şcolăriţei
Găsit într-un fund de ladă.
Privirea, mână nevăzută, cuprinde timpul,
Filigrană de acvaforte pe memorie.

Mâinile în fiecare zi mai aspre
Decât ieri
Gura mea găseşte-n palmele ei
Acelaş binefăcător culcuş;
Atunci sufletul meu se acordează sufletului ei
Şi se vrea cufundat în lumea gândurilor sale
De puritatea ravacului
Şi călite-n creuzotul reţinutelor disperări
Din fiecare zi.
Trec zile...

Vizibilă şi totuşi de câte ori absentă,
Parc-ar veni din amintire.
Nici mersul nu mai poate fi un menuet
Când timpul stă cu arma la picior
Şi vioara mută a destinului e spartă.
Cuvintele crestează amprente digitale.

Pe cer se-ncrucişează floretele proiectoarelor;
Luna - infractoare - arbitrează.
Soare cald, coapsa fragedă
Scaldă patul.
Trec nopţi...

Porneşte vehiculul fanteziei peste metereze,
Cu prospeţime de izvor
Şi încredere corozivă.


16 aprilie 1943