„Domnule, şi vă rog să mă credeţi, îmi vine atât de greu
Să vorbesc, de la o vreme, la masa
Pe care o iau sub portretul iubitului meu
Din pandişpanul tăiat la desert zboară fluturi albaştri şi fini ca mătasa!”

Atunci cei doi motani somnolenţi, îngrăşaţi cu dulceaţă,
Ce torc de o parte şi alta a coapselor mele,
Fac tumbe ciudate, se-agaţă rotunzi de perdele
Iar eu, leşinând, îmi acopăr cu palmele faţa...

Detectivul Arthur puse molatec trei întrebări:
„Doamnă, n-aţi observat, c-un surâs, uneori,
Melci uriaşi, tremurând pe clanţele de la intrări
Când deschideţi, pentru motanii de angora, uşile-n zori?

După amiază, la ora aceea confuză,
Când sânii îi ţineţi, prea mari, pe tăviţe de cedru,
N-aţi auzit hohote mici lângă bluză?”
Insistă detectivul Arthur, visător şi integru...

„Când coborâţi scările-n parc, către seară, fără ca nimeni să vă aştepte,
N-aţi întâlnit un seraf, în mână c-o ladă de mirodenii
Şi cu cealaltă bătând mingi parfumate de trepte,
Făcându-se că nu vă vede, din cauza jenii?”

Glycera îşi strânse veşmântul la piept. Nu răspunse.
Detectivul Arthur, plin de delicateţe,
Din buzunarele lui nepătrunse,
Scoase un pandişpan albastru pe dulcele-i feţe,

Îl aşeză graţios şi candid între ei
Şi luând un cuţit îl tăie dintr-o dată!
O, ce pufoşi se-nălţară, ce leneşi, ce calzi fluturi galbeni acum, prin odăi...
„Doamnă, şopti detectivul Arthur, permiteţi-mi să mă retrag, n-o să vă uit niciodată...”