funambulescă, pe de altă parte, închipuire,
să crezi că ai putea o veşnicie trăi
într-o pădure de mesteceni – şi asta în vremea
încremenită a unei singure dimineţi. asta însemnând
că n-ai să mai vezi niciodată oasele mici ale gleznei
vreunei făpturi tinere oprită, aşteptând,
printre case înalte – şi abia ivindu-se prin mătase –
(şi tu, plimbându-i-te ei prin faţă, şi prefăcându-te
că aştepţi şi tu). însă, acuma, eşti oprit în prag,
şi-ţi spui că, uite, nu mai trece vremea – şi dac-au să crească
umbrele în spatele tău, în case de lemn greoaie,
să nu întorci capul, să-ţi spui doar că aici s-au oprit
şi timpul şi locul, şi nu mai au drum până la inima ta,
şi că s-a sfârşit totul. decât că nu ai dreptate
fireşte, ai să te întorci printre ziduri înalte, şi acolo
multe fiinţe, şi unele chiar minunate, şi să priveşti
iarăşi, cu priviri concupiscente, livreşti –