Spleen
de B. Fundoianu

Şi sufletul, în gheara beznei, ţipă:
Zadarnic baţi în mine ca-ntr-o poartă,
strigoi cu ochii roşi ai vremei; spartă
tăcerea bate-n clopote o clipă.

O, dac-un vis ciudat, ca o aripă
ar rătăci ca-ntr-o vioară moartă
în mine cel afurisit de soartă,
bătut de lepră şi lovit de gripă.

Atunci, amic cu ploaia şi cu vântul,
pleşuv de bucurie şi de viaţă,
voi integra, ca-n Început, Cuvântul.

Şi-apoi, ca orice veselă paiaţă –
vreau să-mi destram şi sufletul, şi cântul,
şi oasele – ghem animal de aţă.