poveste despre abandonarea strugurilor. orbirea. toamna sosea cu ceremonie. via ruginiu albastră își etala opulența. frumusețe sălbatică învinsă. lasoul dimineților potolea cu greu roșieticele nopți nărăvașe ce zgâriau cu gheara lor sticloasă obrazul fraged al boabelor de struguri. ritmul în care lumina tropăie prin miez. contratimpii cu care sucul dulce al strugurilor se pornește către gurile însetate, pecetluite timp de un an, în așteptarea dorinței rituale. mă alăturam cultivatorilor de viță de vie așezându-mă și eu la marginea viei. paznic. nimic nu o putea atinge. nimeni nu avea voie să o privească. nimeni nu se apropia să o adulmece. coroană. zid al unui oraș sfânt, înconjurând și protejând limba, sabia și cuvântul. lunile iunie și iulie zburaseră ca niște porumbei. august îi adusese aproape pe săracii care pândeau creșterea nopții ca pe coacerea unei fecioare. cu care ar fi făcut un troc cinstit. dându-i un degetar de ambrozie în schimbul voinței de a supraviețui. femei nerăsturnate. elastice cuiburi. când începea luna octombrie, deja strugurii se zbăteau în zgârciul aracilor. mameloane supte. boabele deveneau sfârcuri îmblânzite acum și de simfoniile lui mahler. sau de martiriul sfântului sebastian al lui debussy. trepidând, băieții veneau la marginea viei și se luau la bătaie. mușchii lor așterneau limba vânătă a serii peste ciorchinii care tremurau în bătaia lunii. dar nimeni nu îndrăznea să-i atingă. doar îi pipăiau din ochi. de la distanță. apoi în vis. îi mușcau și își lingeau bărbia plină de sucul dulce. vinul în implozie. abia către noiembrie, când temperatura nopții cobora până la minus 7 grade celsius, bărbații și femeile începeau să culeagă via, timp de câteva zile și câteva nopți. fără somn. era momentul când se apucau să facă și vinul. antalele sfârâiau. aburul opărea crengile castanilor. fierberea vinului umplea aerul de miresme. fecioara adormea, în sfârșit. răpusă. pătrunsă de vinul spumos.
existau și ani de caniculă, în care muzica răgușea. fără bruma rituală, strugurii erau abandonați în vie, lăsați să moară de sete.
ca niște copii nedoriți.
culegătorii credeau în superioritatea morală a ratării. și în vinul lor de gheață
să ții rădăcina alături de ramurile firești, darul și bogăția cuvintelor




un cap de cocoș care vestește noaptea. în arta construirii templelor, echilibrul cosmic nu putea fi conceput în absența celor opt pilaștri. realizarea unei cvadraturi a cercului obliga la tranzitul prin octogon, iar acesta la rândul său era raportat la lumea intermediară a celor opt direcții, a celor opt porți și a celor opt vânturi. eram o
sacrificatoare. ceea ce sacrificam era pretenția mea egoistă de a fi. sinele ca necesitate. civilizația ca formă de radiație. ca bucurie de a fi un animal. antrenamentul galopant pentru metafizică era o reprimare. brutală incizie a existenței.
viața în est: un vânt rece zvântă trupul plin de crestături. dovleacul de halloween, diabolic iluminat de o inimă pâlpâitoare. în fiecare moment al deciziei, un cuțit de vânatoare imaculat amenință splendidul animal.
mă aveam numai în măsura în care puteam să mă sacrific. am numai ceea ce dăruiesc. locuiam sub acel acoperiș rotund susținut de opt coloane ce se înalță pe o bază pătrată ca pământul. aiurezi, îmi spunea mama. viața nu este o reprezentare simbolică. ești acolo unde începi să iradiezi. un cap de cocoș care vestește o zi. la început doream să adun ce e risipit și multiplu în forma inițială a lui unu.
pe toți ne năștea maica îndurare dintr-o copilărie unică. mă mutam, anxioasă, în sufletul lui alex, sau al lui livluv, sau al lui ralu, ori al lui mihail. sacrificată și sacrificatoare, rastignită în mine. acolo unde începeam, abia sfârșisem. zămislită voiam să fiu și să zămislesc. să mănânc voiam și să fiu hrană puilor mei. splendide animale anideologice. ucisă voiam să fiu și să ucid. unită voiam să fiu și să unesc. amin.
și oare cine îmi tot aruncă nisip în cocoașă?



clandestinitatea designatorului rigid, acoperișuri ude. requiem auroral. pe acoperiș, muzicanții tocmai terminau de cântat cântecele țărănești de béla bartok. trecătorii se opreau uimiți. priveau în sus. se întrebau oare ce drog se mai vinde pe sub mână. primarul interzisese concertele în sala de la operă.
amenda putea fi atât de usturătoare, încât cântăreții începuseră să se cațere prin copaci sau pe clădiri și să zboare. aerul se umpluse de cântec. deși interdicția putea atrage după sine închisoarea.

în estul melodios, plin de burguri si de stedtl-uri. pe vremea despoților, cântecul era din ce în ce mai intens. mintea mea devenea, în acele conditii, mai degrabă o mașină sintactică decât una semantică. în oraș, bărbații ajunseseră nevrotici. capricioși. psihoplastici. se identificau doar cu proiecțiile ideologilor de conjunctură. visul despre vis.

după o vreme, numai vocile femeilor mai străluceau pe acoperișuri. mirese albe lăsau pe cerul orașului dâre din întâiul sânge. și mama a fost nevoită să mă boteze pe furiș. angela fără îngeri. angela reducerii la absurd. angela deșertului. angela aristeia. bucățică ruptă din dumnezeul estului totalitar: un clandestin hăituit. auroral.
un cântec intens la nașterea utopiei. descreștere de har prin nenumire



țineam în brațe moartea și o dezmierdam. tăcere răbdătoare.
catatonie de protecție.
adulație.
mai degrabă decât aplatizarea curbelor ce descriu descreșterea funcțiilor vitale mă fascinau sincopele prin care vitalitatea ființelor se răzvrătea împotriva privării de normalitate. de libertate.
starea de criză ne lua în posesie ca un vultur imens.
tahicardie. crampe. atacuri de panică. disimulare. colici. transpirații profuze. ticuri. spasme. contracții. torticolis. hemoragii. cecitate. demență. perversiune. mitomanie. halucinații. delir. agresivitate. angoasă. complicitate. culpabilitate. trădare. alienare. sinucidere.
simptomele refuzului.
stigmatele captivității.
praguri de sensibilitate prin care cortexul era învins de constrângere.
abstinența de la libertatea de a decide.
linia de tramvai lucește și acum în zâmbetul meu afișat fals senin.
ea despărțea în două capitala aflată sub dictatură.
cine eram, totuși, chiar dacă mă simțeam moartă?
cine voi fi, chiar dacă mă îndreptam către dezintegrare?
de pe tărâmul absurdului, o copilărie se vedea ca o undiță la capătul căreia atârna momeala.
chiar în clipa când dădea să muște din nadă, peștișorul era înghițit de un rechin. contaminarea ideologică era o intoxicare letală
smochinul blestemat ce nu mai rodea



a fost odată o femeie care își tăia singură cordonul ombilical. într-o zi, la ușa noastră a ajuns alexia. prietenă din copilărie. vivace. intens yang. acum palidă. pianistă. prim solistă la operă. purta o rochie neagră, lungă, de concert. pe față, i se stingea un zâmbet cât o țigară ieftină. un heruvim îi desena pe obraz instabile insule de hemoglobină. crezusem că a stat la coadă câteva ore (ah, cozile de o zi și o noapte la alimente, sub dictatură! cine le va dedica vreodată elegiile clasice ale dezumanizării prin înfometare?) și că a cumpărat ceva de-ale gurii: oase de porc, carne grasă, zahăr sau o litră de făină. un mic trandafir de jad înflorea pe decolteul cuminte al rochiei alexiei. un sunet stins o însoțise până la ușa noastră. un cântec mic. scâncit. adagio molto marcato. requiem pentru alexia. am văzut că sângele îi șiroia pe picioare. perle luminiscente roșii și petale de trandafir. alexia avea hemoragie puternică. se rupea în două. contorsionată. eviscerată. născuse în clandestinitate, singură într-un scuar din parcul de la operă. chiar după concert. nr. 1 de béla bartók.
allegro moderato. mâinile ei descriseseră pe clape apropierea durerilor crunte, fără limită.
andante – allegro – attacca – sfâșiată de chinuri imposibil de exteriorizat (sala de concert de la ateneu era plină, alături de seniorii dictatori se aflau corpul diplomatic și forțele de ordine), alexia smulse clapelor anestezia supraviețuirii. travaliul refuzului.
allegro molto. trupul alexiei se concentra în vârful degetelor și în uterul spasmodic. un strigăt interior se intuba în fălcile pruncului ce se porni chiar pe aplauzele furtunoase ale publicului. succes nebun. buchete de roze. exaltare. mânată de instinct către un boschet din parcul verde, femeia slobozi pe tăcute. direct pe pământ. fără ostilitate. învinsă. așa cum, uneori, plouă din senin. milițienii trecuseră de câteva ori pe lângă ea, atrași de privirea ei fixă, hipnotică, dar nu știau că o femeie poate să nască, umilită, în picioare, scrâșnind din dinți, în timp ce privește fix la gardienii iadului tăindu-le respirația cu zâmbetul ei ascuțit, înghițindu-și cu noduri greața, oroarea, feminitatea adânc îngropată. sufocându-se cu propriul copil. alături, se auzeau acordurile concertului nr. 2 de béla bartók, într-o altă interpretare de neuitat. homosexualii din parc nu se sinchiseau de o femeie singură, înveșmântată de gală, aplecată asupra florilor. era plină lumea de excentrici. alexia își tăia singură cordonul ombilical cu forfecuța de manichiură.

până la mine, alexia zburase din acoperiș în acoperiș. de mână cu îngerul ei. repetând în minte, obsesiv, pasajul abrupt de la partea a doua, care nu îi ieșea niciodată. în timp ce îi ștergeam fruntea cu apă rece și mă pregateam să caut o lumânare, numai ce o văd că se ridică, imponderabilă, plutind ca un abur. tot ce înțelegeam acum prin alexia era o interpretare nouă la coralul din cantata nr. 147. ascensiune. dar imaginea se schimbă brusc și în brațe îmi cazu un trup desangvinat. inima îmi bubuia în viscere. allegro molto. presto. agonia. am masat și am framântat acel trup timp de câteva ore. resuscitare. re-creare. implorare. cu pumnii. cu palmele. cu degetele. cu genunchii. cu pleoapele. eram un cabalist ce frământă o literă a vieții din pământ și apă și cântec, amestecându-le apoi cu jar și suflând asupra lor înfiriparea începutului. adierea însuflețirii mamă. continuam să cânt. orbeam. după un timp, alexia se întoarse la mine din înnegurare și îmi ținu isonul. glas de copil părăsit. scâncet leagăn. adagio – presto – adagio. o pasăre se așeză pe pervazul ferestrei și ciuguli firimituri din cântecul nostru.

renașterea este ceva la fel de incredibil ca și nemurirea. placentă și giulgiu. veșmântul minunii.
sub dictatură, viața unui om nu interesa pe nimeni.
doar prezența sa în front. un număr bifat la apel.
și astăzi mai cred că alexia născuse singură în parc nu numai un copil fără organe de simț, cât mai ales propria frică de dictatură. după care, a doua zi, s-a urcat pe parapetul podului de la izvor. și a început să urle. o sirenă care cheamă copiii la cina de la azil. astfel a intrat, și ea, în șirul nesfârșit de femei fosforescente care, agățate de cablurile electrice ale orașului, reprezentau singurele surse de lumină ce mimau strălucirea de altădata a căii victoriei.
estul ca partitură neterminată pentru pian și teroare