Baudelaire e cel care post-datează şi vede exact din barca suferinţei sale, atunci când ne desemnează aşa cum suntem. Nietzsche, mereu seismal, ne cadastrează întreg teritoriul agonistic. Cei doi purtători de apă ai mei.

Obligaţie, fără pauză de respiraţie, de a rări, de a ierarhiza fiinţele şi lucrurile care ne încalcă. Să înţeleagă cine poate. Polenul ce nu mai încălzeşte un viitor felurit se sfarmă de peretele stâncos.

Chiar dacă sfidăm odinea ori haosul, ne supunem unor legi pe care nu le-am instituit cu mintea. Ne apropiem de ele cu paşi de uriaş schilodit.

De ce suferim noi cel mai mult? De grijă. Ne naştem în acelaşi torent, dar ne rostogolim în chip diferit printre pietrele înnebunite. Grijă? De îngrijit instinctul.

Fii de nimic şi făgăduiţi nimicului, n-am avea decât câteva gesturi de făcut şi câteva cuvinte de dăruit. Refuz. Să interzicem ursuza noastră uşă mygalilor înfumuraţi, cămătari ai deşertului. Opera nevulgarizabilă, ca oblon sfărâmat, nu inspiră hărnicie, doar sentimentul reînnoirii sale.

Ceea ce aşteptăm în timpul somnului, sunt tocmai bătăile inimii noastre, nu izbucnirile sufletului nostru fără lucru.

A muri îneamnă să treci prin urchile acului după numeroase înfrunziri. Trebuie să străbaţi moartea ca să te iveşti înaintea vieţii, în starea de modestie suverană.

Cine mai cheamă? Dar răspunsul nu-i deloc dat.
Cine mai cheamă pentru o risipă fără frâu? Comoara întredeschisă a norilor ce ne-au escortat viaţa.