În ciuda aparenţelor, vopsitul lânei
şi-al celorlalte materiale hidrofile
(fără excepţia albului hârtiei aces-
teia, pe care o tot cernim) NU este
(considerând culoarea drept substan-
ţă, iar nu un simplu atribut al ei:
"Dă-mi o oca de galben şi-un dram de
indigo!"; un voal de doliu alta fi-
ind decât acela de nuntă, de mirea-
să, din care-a provenit) o o-per-ra-
ţi-e de a-du-na-re; nu e o aduna-
re, ci chiar contrariul ei, ca una
ce e non-comutativă, - atâta timp
cât şi culorile-s închise/deschise,
"calde"/"reci"..., toate scăzându-se
(şi fiecare-n parte) din A L B, ca
orice număr din seamănu-i mai mare;
ca numerele dintre 0 şi 1 (exclusiv)
din 1: albul fiind acesta, după cum
negrul este (sau tinde) către 0;
fapt dovedit de însăşi proprietatea
celui dintâi, a albului adică, de-a
fi împărţitorul ideal, anume unul,
altul decât deîmpărţitul, ce-mparte
orice număr fără rest, fără reziduu,
nici umbră, - id est 1. Tocmai de-
colorarea, -n acest caz, fiind o în-
sumare; fie şi dacă, dintr-o altă
perspectivă, ea nu pare decât sus-
tracţia însăşi, - astfel făcându-se
că, stând un timp la soare, o rochie
de doliu ajunge cvasi-albă (şi nu
într-altfel, steagul corăbiilor-pirat).