Unul ca mine,
un I.L.C.,
nu e un cine,
este un ce;

greu e, pe umăr,
să-ţi cari nimicul:
eu sunt un nr.
într-un matricol;

eu sunt o literă, -
dacă mai sunt,
căci, când au venitără
‘n recensământ,

au fost în tot locul,
prin mahala,
cu terfelogul, -
la mine, ba!

Şansa mea este
amicul X
ce,-n orice chestie,
intră la fix;

el e un omni-
scient, şi-un atu
are: cu domnii
mari, e pertu.

Eu beau dintr-o cană
groasă şi albă,
o marghilomană;
el cere o halbă;

or, cum o cere,
după ce m-a ochit,
e o plăcere
să i-o achit!

El (simplu): “Vin
de la Marghiloman.”
EU: “Ei?” El: “Amin!
E la aman.”

Eu (să-i fac cheful):
“Şeful ce zice?”
El: “Nu-l ştii pe şeful?”
Şi: “Salve, amice!”

îi zice cutăruia
dintr-o trăsură,
barbeta căruia
e mai mult sură, -

care se uită
‘n gol, ca prin sticlă,
la X “ia te uită,
ce senil e Costică!”

“Arion?” zic; “Nu, zice
El. Ollănescu, -
mi-a zis să-i dau bice
lui Take ” “Ionescu?”

“Mda, zice X
Îl prinz cu-o chichiţă
şi-i zic: Dăduşi chix,
dragă Tăchiţă!”

Eu: “Şi decretul
asupra lefilor?…”
El (în secretul
tuturor şefilor):

“Aş! Lupt în van
cu Alexandru ”
“Marghiloman?”
“Da, frate; şi, tandru,

privindu-mi în cană:
“Băiete, zice,
o marghilomană!
Plăteşti tu, amice.”

Apoi, demisumbru:
“Cu metal, nu mă-ncumet,
dom’le, să umblu, -
mi-e frică de tunet.”