Era o vreme când noaptea
La înălţimea ei adevărată
Nu-mi întuneca vorbele
Inima mea îşi dăruia lumina.

Ochii mei înţelegeau scaunul de paie
Masa de lemn
Şi mâinile mele nu visau
Din vina celor zece degete.

Ascultă-mă, Căpitan al copilăriei mele,
Să facem ca altădată
Să ne urcăm pe puntea primei mele nave
Care străbătea marea când aveam zece ani.

Ea nu naufragiază în apele visului
Şi miroase desigur a smoală
Ascultă: numai în amintirile mele
Lemnul e încă lemn şi fierul dur.

De mult, de mult, Căpitane,
Totul e pentru mine-un nour şi eu sunt muribund.