O, părul tău de gresie, tăcut,
Căzut aicea, lângă mine, azi,
Ca brumele subţiri dintr-un talaz
Rămase reci pe-arama unui scut!

Aş fi putut să fac din el capcane,
Fără să ştii, aş fi putut să-nnod
Din firul lui aerian un pod
Cu foşnete uşoare, subterane.

Să putrezesc în el, iubita mea,
Înconjurat de alge şi meduze,
Cu ochiu-nchis, acoperit de frunze
Şi de zăbrele reci, de catifea…

Dar bucla ta un deget e prin aer,
Spre păru-nsângerat din Auschwitz,
E un ecou de perne-ncremenit,
Al nopţilor de gemete şi vaier.

Da, n-o să uit şi n-o să-mi fie pat
Atâta timp cât ştiu că într-o zi
Şi părul tău iubit ar putea fi
Un rotogol de sânge închegat.

Să fâlfâie – aripi – lângă obraz
Întinde-mi mâinile, dă-mi ochii tăi adânci
Ca să rostogolim livezi şi stânci
Şi faldul greu al muncii – ‘nalt talaz.

Peste securea ce sticleşte-n zare.
În firul lui întunecat s-adun
Ură şi luptă şi fertilul pumn
Să-l ridicăm cu neînduplecare.

O, părul tău de gresie, tăcut,
Căzut aicea lângă mine azi
Ca brumele subţiri dintr-un talaz
Rămase reci pe-arama unui scut !