Lasă-mă să caut cenuşa, să scormonesc cu retina
prin epiderma ta,
toate clipele pe care am adormit dincolo de pol
înainte de a-mi pierde fiordul zbuciumatelor aurore
care se înfiinţau flămânde în osul meu uman.


Lasă-mă să te reclădesc printre musonii reci,
care mi-au adus arşiţa în rănile penumbră
şi dă-mi puţin răgaz ca să respir
în adâncul ochiului verde
un parfum de begonie înzăpezită.


Lasă-mă să am dreptul să vieţuiesc printre
ramurile convergente
care îţi zvâcnesc febril în piept
şi care se răsucesc contondent
în încercarea lor de a fi o prelungire tristă a cordului.


Vreau un fragment de iris ca să pot să-mi bandajez
vârful de săgeată care mi-a răscolit meningele.


Nici nu ştiu sub ce hartă iluzorie stă acest mai lasă-mă
acum în continentul ăsta pustiu care miroase a febră.


Lasă-mă să fiu o Diana nesăbuită şi tristă
care îşi caută definirea de sine
într-o pădure înzăpezită de cuvinte nonsens
prin care s-a aşternut uitarea.


Lasă-mă să te caut dincolo de timpul în care te-aş putea găsi,
ca să pot atinge cu mâinile,
conturul unui noiembrie rătăcit
în care aş putea să iubesc.