I


Treceau coloane nesfârşite, cerul se muta înspre ierni,
păsări ciudate zdrenţăiau aerul şi toate femeile,
îşi purtau mănuşile roase ca pe nişte zâmbete-amare şi
zâmbetele amare ca pe nişte pulovere cu gât –

În parc luminile electrice ţineau loc de-ntrebări,
creştea un fel de ploaie din bănci – verde şi singură
cum nimeni n-ar fi înţeles, îmi scăpăram degetele şi
darul focului nu-l mai aveam –

Străzile răspândeau accese de tuse, trecători şi batiste
într-un dans nevăzut – păstrasem cărbune sub unghii
şi doar desenam – linii, linii – tramvaiele nu mai treceau
pe la Sfântu’ Gheorghe şi tuşeam eu însumi ştiind că-i târziu.

Ascultă-aceste glasuri străine dintre noi...
Când oraşul adoarme, pe străzile moi de-nceţare,
Străini şi neîntrebaţi vin călăreţii, mândrii în şeile lor.
Ei aduc „numele, numerele, unu, doi, trei...”



II


Toate încep, toate se termină în luciul oglinzii –
Imaginea unui adevăr răsturnat şi răsturnat din nou,
pahar după pahar...

Amintiri cu frumoasele nave, porturile pe care nu le-am văzut,
femei în albastru şi degetele lor răzbunătoare, ploile de demult...

e-o goană de cai peste câmpuri de pulberi,
o-nsingurare de fluturi în universul steril –
întrebări şi zbatere, gânduri metalice şi
zgomot până la sfârşit.

n-am mai primit scrisori
n-am mai făcut vizite
n-am mai aşteptat călători

astăzi doar bradul uscat îşi mai aduce
aminte de hainele copilăriei mele –

Cine mai strigă, cine mai cere paltonul răbdător al inimii ?
Cunosc locuri despre care nu se vorbeşte,
Ştiu drumuri pe care se trece doar şchiopătat –
Cine mai cere cămaşa mea neagră şi cizmele-acestea, bătrâne...



III


e-o lume în care uităm s-adormim, e sângele nostru peste tot –
ne-nvelim în frunze şi toamna tot doare, ne chircim între copaci
şi rănile-acestea tot curg – se plimbă-ntre noi cu paşii impari
nemeritaţii Visului, şi strigă şi râd ...

s-au deschis cabarete, s-au deschis abatoare
harnici, beţivii s-au pus pe băut

e scarabeul risipei pe inima mea,
stă şarple vechi în ochii mei tulburi –
aripă bolnavă poartă pasărea grea,
şi tristă ni-i linştea, oarbă-ntre prunduri

corăbii
corăbii
corăbii –
nisipul întreabă de vânt.