Tot ce va spun

Am străbătut
întinderea de piatră goală,
pustiul străjuit de stînci
acoperite cu gheaţă
şi-am întrupat cuvîntul
ca să înţelegeţi
tot ce vă spun,
şi, mai ales,
ce nu vă spun.


Oare, cine sînt?

Sînt, oare, pana de pasăre
rătăcită-n agonia zborului?
sau izvorul secat din lacrima toamnei?
Sînt amurgul înnourat
de-aceele ploi îndelungate?
sau doar o ancoră legată de cer
şi aruncată-n oceane?!
Dar, oare, ce ferecă cu mii de lacăte
porţile dinspre tine?


Îmi vei spune vreodată?

Spune-mi,
de unde încep şi de unde vin
gîndurile? – aceste amintiri
dintr-un trecut-netrecut.
Şi unde s-a pierdut tărîmul
pe care, pînă şi noaptea,
florile sînt luminoase?
Şi, spune-mi,
unde este cumpăna de sus
a izvoarelor?
locul în care pînă şi sufletele uscate
pot înflori măcar o dată?


Rememorare

Se-aşterne ceasul înserării,
iar rememorarea pătrunde tiptil
în mine, şi în timp;
aducerea-aminte se grăbeşte,
ca nu cumva să uit ceva.
Şi vine,
vine precum fulgerul clipa –,
clipa cînd trebuie să dau socoteală:
cînd, fără remuşcare, memoria
îmi propune, acum:
Jocul chibzuinţei!


Copii blestemaţi

Florile – aceşti copii ai soarelui,
blestemaţi să nu-şi vadă părintele
nicicînd,
dar care vieţuiesc
alături de muşchiul mustind de apă,
fără putinţă de-mpotrivire –,
sînt darul divin din care curge
firul de apă
care naşte oceanul.