Poveste cu trenuri

Câteodată noaptea aud trenurile
Şi simt cum toate barierele îmi cad
La trecerea trenului cu şuier uşor
Sunt aşa de grăbite trenurile astea
când curg curg curg
În iuţeala sângelui meu
Prin oraşele gări
Prin gările suflete
Coloană a infinitului de metal
Frângându-şi şira spinării
de calea ferată
de câmpia panescă a suferinţei noastre
Aud, aud trenurile
trenuri vechi şi sordide
trenuri gemând spasmodic sub încărcătura umană
trenuri care put
şi care plâng amar
ruginit
prin tunele

Iar trenul ăsta
şerpuit şi stângaci
vânător şi vânat
sunt doar eu…
căutându-te prin gările suflete