Tu curcubeu al reânălţării mele,
Lumină veşnică şi tot mai albă,
Ce-ascunzi in presimţiri rebele
De reânvii mai blândă şi mai caldă?

Cu setea ta de ape învolburate
Ai dăruit şi stâncilor sorbirea,
Iar in fisurile adânci, întunecate
Ai pus lumină, vindecând orbirea.

Mi-ai ascuţit prin alte simţuri
Percepţia nevoii mele de iubire,
Lăsând astfel durerilor nesimţuri
Acea speranţă sfântă în nemurire;

Ah, tu curcubeu de ape liniştite
Ce poate să înghită orice mare
Cum de-ai trezit izvoare adormite
Ce le-ai lăsat cândva fără izvoare!