Trece un om despicat în două
pe o stradă într-adins înfrigurată.
Bărbatul e înalt şi poartă
o mantie albă cu glugă.
Faţa lui este trasă.
Trece un om despicat în două,
pe o stradă într-adins înfrigurată,
fix la orele şapte şi un sfert după-amiază,
şi faţa lui este trasă.
I se văd plămînii, creierii, inima.

Inima bate,
plămînii răsuflă,
creierul gîndeşte:
”L-am iubit pe fratele meu ca pe mine însumi,
şi el m-a ucis,
l-am iubit pe fratele meu ca pe mine însumi,
şi acum iată-mă înjunghiat
de fratele meu. . .“

Trece un om despicat în două
pe o stradă într-adins înfrigurată.
– Încotro, Abel, încotro?
Prima jumătate păşeşte cu un pas în faţă,
cealaltă cam la un pas distanţă faţă de prima.

Omul duce într-o mînă
un cap de miel roşu
şi în cealaltă un paloş.

– Încotro, bunule Abel,
încotro?
– Îl caut pe fratele meu Cain,
să-i dau capul de miel roşu
şi paloşul negru.
Trece un om despicat în două
fix la orele şapte şi un sfert după-amiaza.
Prima faţă a lui e trasă,
şi a doua de asemenea trasă.
Duce într-o mînă un cap de miel roşu
şi în cealaltă un paloş.
Capul de miel deschide ochii şi behăie,
şi paloşul sîngerează.
– Încotro, bunule Abel,
încotro?
– Îl caut pe fratele meu Cain,
să-i dau capul de miel roşu
şi paloşul negru.
Trece un om despicat în două
şi deasupra lui uşor se înnoptează. . .