Ar trebui să strigăm ceva împreună,
ceva ca o lipsă a amintirii ar trebui
să ne prefacem c-au mai rămas doar
palmele goale ale îngerilor abia ieşiţi

din taverne, căzuţi înspre cele boeme,
ar trebui să-i vorbim de nichita câinelui
gras de pe lipscani şi-n genunchi să-i cerşim
un lătrat cum o zicere demnă de glas

ar trebui împletindu-mi trupul de carne
cu trupul de umbră să-mi trag peste cizme
trecutul de pas rătăcit şi tocindu-mă-n noua
minciună să spun despre stradă că-i pielea

prea fină a doamnei pre care azi noapte
la râuri am dus-o şi-ascuns-o şi-am plâns-o
topită cum sta între pietre albastre, râvnită
cum sta înspre inima mea