În timpul vieþii sale, poetul se reazimã de vreun
copac, sau mare, sau taluz, sau nor de o culoare
oarecare, o clipã, dacã îi permit împrejurãrile.El
nu-i sudat de rãtãcirea altuia.
Dragostea lui, ºi înþelegerea, ºi fericirea, îºi au echivalentul în toate
locurile unde el n-a fost, unde nu se duce
niciodatã, la strãini pe care nu-i va cunoaºte. Când
se ridicã tonul în faþa lui, când e împins cãtre con-
siderente fãcute sã reþinã, dacã sunt invocate astrele
în ceea ce-l priveºte, el rãspunde cã e din þara
de alãturi, din cerul care tocmai a fost înghiþit.
Poetul însufleþeºte apoi aleargã la deznodãmânt.
Seara, deºi pãstreazã pe obraji multe gropiþe de
ucenic, e-un trecãtor politicos cel ce grãbeºte des-
pãrþirile pentru a fi de faþã când se scoate pâinea
din cuptor.


În româneºte de Gellu Naum