Într-un pustiu uscat, zgîrcit,
Înţelenit şi ars de soare,
Ancearul stă ca un cumplit
Străjer, stingher în larga zare.

În ceasul rău l-a-nfiripat
Natura stepelor, haină,
Şi cu un vecin l-a adăpat
Din frunze pîn’la rădăcină.

Şi picuri de otravă curg
Din coajă, când dogoarea-i vie,
Şi se încheagă în amurg
Într-o răşină străvezie.

Nici păsări şi nici tigrul chiar
Să vină-n preajma-i nu încearcă,
Copacul morţii vîntul doar
L-atinge şi de boli se-ncarcă.

Din zări vreun nor de s-a desprins
Şi i-a stropit coroana deasă;
Din ramuri, pe nisipu-ncins
Se scurge-o apă veninoasă.

Un om, chemînd un om i-a spus
Spre-ancear să plece-n cîmpuri arse,
Şi-acela şi porni, supus,
Şi cu otrava-n zori se-ntoarse.

Aduse-un ram cu moarte foi,
Răşina cea ucigătoare;
Şi fruntea-i galbenă şiroi
Era de-o rece, grea sudoare.

Şi bietul rob abia a prins
La cort s-ajungă-n grabă mare,
Şi, mort, stăpînului nenvins
I se întinse la picioare.

Iar prinţu-şi unse cu venin
Săgeţile-ascuţite bine,
Şi moarte răspîndi din plin
Cu ele-n ţările vecine.



(traducere de Al. Philippide)