de atîtea ori ne apără derizoriul
încît începi să presimţi
violenţa răzbunării lui,
pentru că nu e zi să nu împiedici pe cineva să se sinucidă
cu o glumă stupidă,
nu e seară să nu vorbeşti cu cineva care e în picioare lîngă zid
la etajul opt şi să-i spui
ce dracu, acum te-ai trezit să faci asta, cînd diseară e meci,
feceme braşov cu asea tîrgu mureş
sau, dacă te duci după ţigări, să ştii că primii 20 de metri
o să mergi într-adevăr mai repede ca liftul
dar următorii 20 mult mai încet,
facem asta atît de des, unii cu alţii,
încît ştim că într-o zi s-ar putea să întrebi pe cineva
la piaţa unirii doi, care e direcţia pentru brîncoveanu
şi omul să ducă mîna la inimă şi să cadă pe scaunul roşu

poate că nu e timpul pierdut să
înţelegi că în jurul nostru se află ceva,
chiar dacă nu există încă dovezi concrete pentru asta,
ceva exprimabil în propriile noastre categorii -
teama noastră dintotdeauna e că lumea este un cu-totul-altceva
ceva ininteligibil, ceva în termeni imposibili
şi marile noastre experienţe, marile noastre traumatisme,
sînt atunci cînd constatăm că lumea e de fapt o stradă, sau o piaţă, sau un pat
iar funcţia noastră aici este bineînţeles de a fi
dispensatori de derizoriu,
ca un fel de automate de floricele
dar ţine minte, orice este acceptabil
mai ales dacă ne gîndim de unde am plecat,
cît de rău eram, cît de jos, acum e mai puţin rău, mai puţin jos,
automatul de floricele este un real progres
şi cine are dreptul să-mi spună
că trebuia să ţintesc mai sus
ştiind de unde vin, cunoşti foarte bine toate astea, ştii astea,
toate formulele care te ajută cînd tabăra ta este invadată,
în linişte
şi invadatorii aduc propriile lor lumini,
tu clipeşti încet
şi nimeni nu te întreabă nimic

totuşi lumea care merge pe lîngă tine,
încet ca un bandaj pe care îl desfaci de pe o rană,
tăcerea asta nesfîrşită prin care se plimbă turnuri,
poate nu trebuie făcută bucăţi şi transportată în vizuina noastră
nu trebuie înţeleasă pas cu pas, felie cu felie,
ci trebuie intrat
în toată lumea
la dracu cu derizoriul -
a fost o strategie de tranziţie
pentru vremea cînd tot ceea ce puteam face era să nu aflăm,
cînd nu puteam răspunde la nimic pentru că nu aveam nimic;

dar acum ieşi din amfora umbrei tale, ieşi din viii şi morţii,
ieşi din cetăţile şi popoarele tale,
ieşi din troleibuzele care aşteaptă la capăt la thorwaldsen
ieşi din toate crisalidele, din toate cîrciumile, din toate cuvintele
ia lumea deodată, fără să o vezi venind,
cum ai cădea cu fruntea de trotuar într-un mod bine organizat

sigur că s-ar putea să înţelegi că de fapt de acolo veneau
de unde altundeva
porţiile zilnice de sănătate şi boală pe care le înghiţim
în fiecare dimineaţă la trezire,
ca deţinuţii nişte tuburi cu bani
sau cronos pe copiii lui,
şi asta s-ar putea să-ţi scadă puţin entuziasmul,
să-ţi jerpelească puţin revelaţia, mere concoction of old age
în lume nu poţi fi decît tranzacţionist -
noi avem terenuri acolo
lumea are terenuri în noi,
toate astea poartă numele de bogăţii, poartă numele de ostatici,
lumea e o catedrală de chilipiruri şi o măcelărie de înaltă distincţie
toate frumos indicate
pe harta după care mergi noaptea
în direcţia în care se duce lumea să se verse
mergi, sigur că da, mergi
deşi tu nu vei putea intra pe uşa aceea mare,
poate o deltă a frumuseţii,
poate o lume de dincolo de lume,
magicianul care iese din joben ţinînd un joben
din care iese un magician, ai dracu comunişti,
şi singurul ajutor pe care ţi-l poţi da
este să fii frivol să fii derizoriu
să nu poţi să spui nimic pentru că nu ai nimic
să cazi pe banca neagră
şi să aştepţi