1.

Impropriu zis că trăiam – mai mult
târam nişte zile-amorţite peste un
pământ de neconceput.

Şi “lipsuri în sângele meu”.

Dâre de plumb în urma fiecărui călător –
În ţări neştiute, caii.

Trezite, frumoasele femei alunecau
Înspre.ntrebările zilei, cinstite-n
Îngrijorările lor.

Sufocat de-amintiri cinsteam memoria
Zeilor fricii – canicula ne va lăsa
Şi astăzi sleiţi,
Vom râde, vom uita.

Ţigări.
Brichete.

Imaginea unui Prometeu vulgar
Fugind din Caucaz şi coborând
Către cârciumi.


2.

Drum înapoi nu există; timpul nu intră de fapt
într-un cerc şi copiii de azi, mâine vor sta
la mesele-acestea.

Vlăguiţi, poate învinşi, le vom privi gesturile avântate
Şi vom râde odată cu ei, falşi înţelepţi sau de-a dreptul
Bătrâni, plictisindu-i cu vinele noastre, cu câmpurile noastre
Lăsate cailor şchiopi, galopând spre-amăgire.

Vor spune: priviţi-i pe-aceştia cum râd parc-a plângeri ,
Şi noi vom mai cere un rom, poate-un coniac,
Gândind la fustele Ofeliei, la ochii lui Hamlet murind,
La craniul lui Yorick cel fără de buze
Şi încă un rând, încă un rand…

Sfârşitul va fi mereu din Esenin.

Cuvintele se vor amesteca în cuvinte şi fără de veri
Vom petrece o toamnă ce ne va face frumoşi,
Poate tragici. Poate nimic.

Niciodată de-ajuns pentru-o clipă.


3.

M-am întâmplat prin porturi prin care n-am fost
sau, cine ştie, poate-am cărat cu Stelaru saci de ciment,
poate-am băut cu Serghei în noaptea aceea
ori poate-am uitat să mă las de băut

Tăcerile m-au dus prea departe,
tragicul mi-a fost de ajuns pentru crime
ce altfel nici n-am făcut – se zice
c-am omorât pânzele păianjenului şi
luciul oglinzilor din camere goale
cum gândul de-acum – se zice c-am râs
ca un drac de-nchipuirea nebunului

Şi poate c-am fost mai mulţi, poate câte degete
am la mâna cea dreaptă, mâna cu care încă mai scriu,
încă mai beau şi încă mai trec peste chipuri,

poate c-am fost mai mulţi dar
cine mai stă înspre Stare ?

Noaptea-i un viciu ce-aproape m-a-nfrânt.


4.

Petreceri – suave şi-absente doamne ciocnind.
Oraşul gonit înspre larmă şi gânduri –
Zgomot destul pentru o noapte şi-atât.
Curând ne vom prăbuşi în paturi şi şerpii
Vor trece-nspre visuri. Muri-vom râzând.

Există, evident, o linişte-a zării,
Mesteceni şi prieteni de care nu ştim,
Femeile-acelea gata s-adoarmă în pielea
Sufletului meu precum câinii în umbra
Cioplită a vechiului zeu

Dar căzut-am pe mesele-albastre, straniu
Şi singur cum frunza de nuc, băut şi totuşi străin –
Metempsihozele fricii gonindu-mă-n ritmuri
Şi dansuri cum altfel n.aş fi ştiut .

E o anume moarte-n trădare,
O anumită ispită-n tăcerea de eu –
Tu, Doamne, mă paşte iar calul mirării din urmă
Şi încă, tot încă mai sunt.


5.

Trecând în fugă pe lângă câmpurile de maci,
pierduţi între venele pline de plumb
vom spune Aceluia că iarba ne doare,
că greierii-s beţi şi se face târziu.

Duhnind a beţie, cuvintele-or trece-nspre
Umbra pumnilor ridicaţi nu de mult
Şi-om uita să mai fim
Şi-om uita să mai tacem,
Fugind către birturi vom spune: destul,

Destul s-a fost noapte în fuga de iepe,
Destul dimineaţa ne-a rupt ca pe-un os,
E vremea de zice din toate că-s moarte,
E vremea de-a trece-nspre-am fost.


6.

Alergând şi nici un loc spre-a mă ajunge între umbre,
chimicele universului se-amestecă relative la starea nuntaşilor din vis,
mâinile mele-s balanţa cu care bătrânii au cântărit aurul
ce va fi fost de dat pentru ca eu, astăzi, să fiu.

O predilecţie pentru cele ce-au fost,
Fişele timpului s-au amestecat şi rastelul
Mai are doar arme ce niciodată n-au tras,
Tinerii s-au înpotmolit în noroaie şi
Gândul la ekpirosis e tot ce-a rămas.


Lanterne, neoane, ne chinuim spre-a vedea
Dar flacăra-ceea va trece totu-n vedere,
Fără mirare,
Fără durere,
Vom spune că ninge,
Că moartea ne vine
Şi-om bea.