Cãlãtorii


Un prieten îmi scrie cã se duce în paradis;
imaginile noastre despre acest þinut fabulos
sunt prea diferite
ca sã ne putem da întâlnire pe aleile fluide
ale unui admirabil spaþiu convergent – cioburi
ale unei oglinzi care vor reflecta întotdeauna
ultima imagine pe care o aveau înainte
de a se sfãrâma în miliarde de fragmente
ºi a se prãbuºi în subconºtientul nostru,
în memoria noastrã dezactivatã,
de unde receptãm semnale fãrã corespondent
în limbajul simþurilor, metafore
care inhibã sensul realitãþii;


paradisul are preþul pe care nu-l poþi refuza;
prin aceasta nici unul din noi nu înþelege
unitãþi monetare, ci inefabilul ciopârþit de cinici
ºi aruncat în coºul lucrurilor desuete;
iatã de ce îþi trebuie un dram de nebunie
ca sã nu refuzi lucrurile devalorizate,
ca bãtrânele LP-uri sau graþioasele gramofoane;


peste spaþii altãdatã clare,
o semanticã imprecisã îºi întinde umbra
– creºte ºi tinde
sã cuprindã în noaptea ei
nostalgiile, solilocvii lãuntrice
care se repetã ineluctabil ca atacurile de epilepsie.

Despre acest superb refugiu vorbim în poemul de faþã,
fãrã de care zilnic în registrele fiinþei
am consemna un deficit capital
de ardere de sine ºi regãsire în toate zilele de pradã.